Teroarea zilelor astea, tensiunea si disperarea lor, mi-a(u) aratat ca nimic din ce putem face nu ramane mai dainuitor in urma noastra decat litera scrisa. Pe o hartie oarecare, pe un blog, intr-un document, oricand, oricat, orice. Scrie! E urma melcului nostru tarandu-si cochilia de trairi, e o evadare si o izbavire , o deindividualizare altruista, o cimentare a urmelor in nisip. Scrii, deci existi, iar asta transforma ranjetul paralizant al spectrului mortii intr-un rictus dement, de care te inspaimanti si razi deopotriva, suferinta, intr-o pleiada de contraste, de lumini si de umbre, in jocul etern de-a rasu-plansu, cu mangaierea sa dulce-amaruie. Mi-am zis aseara ca “voi scrie”, dar la…