21Mar/17

Aterizaj

March 21, 2017De zi cu zithebigidearo

When you find me free falling out of the sky
And I’m spiraling out of control
Hurts – Wings

19.03.2017.
Coborarea spre pista aeroportului e o experienta speciala: pe alocuri, pare o continua cadere in gol, cu norii fugind parca speriati in jurul avionului si cate-o raza de soare strecurandu-se din cand in cand prin geam. Spre deosebire de alte caderi, e una cu destinatie certa si stii ca vei afla curand ca ai aterizat (sau prabusit) undeva. Cumva, pentru cel dominat de nevoia de a sti, nici una dintre variante nu e asa nelinistitoare.

E o priveliste care vorbeste despre incredere si lipsa controlului: sa vezi cum roata trenului de aterizare loveste pamantul, intr-o zi cu un pic de crosswind. Frana brusca, ridicandu-te din scaun pentru o fractiune de secunda. Ai ajuns undeva. What’s next?

03Mar/17

Amintirea unei plaje

March 3, 2017A Place To Crash, PersonaleCosta del Sol, malaga, Malagueta, spain, spaniathebigidearo

Textul de mai jos a fost scris sub soarele inca arzator al Mediteranei, in 09.10.2016. Caldura din aer nu anticipa nimic din frigul iernii ce avea sa urmeze.

Plaja din Malaga, sub soarele inca foarte putermic de octombrie

La fel ca in orice, si in calatorit si explorat, jumatate din succes il da un singur lucru: sa incepi. Ratezi toate pozele pe care nu le faci, zice o vorba a fotografilor.
Primul contact cu Costa del Sol, dupa apusul sublim vazut din avion, n-a fost neaparat la superlativ: aeroportul nu pare cel mai modern din lume, dar nu e nici vreun hangar, ca in Corfu sau Preveza, autobuzul care te duce in centru e ok, dar foarte similar cu cele Bucurestene.

Dorinta de perfectiune e o povara idioata uneori, n-are sens sa cauti restaurantul perfect o jumatate de ora, nici locul cel mai bun pentru a bea cafeaua. Go with the flow: mai tarziu, peste ani sau chiar maine, vei decide, poate, ca ai fi ales altfel. Totusi, cercetarile arata ca omul e fabulos de slab in a estima cat de fericit va fi sinele sau viitor cu anumite alegeri prezente. Si cum de cele mai multe ori ai o singura incercare si n-ai buton de undo, poti, foarte bine, ajunge la concluzia paradoxala: avand sute, mii de decizii de luat zilnic, e posibil ca nici una sa nu conteze, iar altele care par ca nu conteaza deloc, vezi decizia de a mai vedea un candidat intr-o friguroasa vineri seara, iti pot influenta viata in feluri nebanuite.

Nisipul cald contrasteaza cu apa aproape paralizant de rece. Si aici, ca si in toate, stii ca important e sa incepi: dupa ce te misti un pic, incepi sa te acomodezi cu Marea Mediterana, un pic mai putin sarata si mult mai racoroasa decat Ionica. Totusi, a mai trecut o luna, iar cele 25 de grade din aer le-ai aduna in Iasi in vreo trei zile. Just enjoy the ride!

16Nov/16

My Favourite Clown

November 16, 201611 stories on from the 2nd floor, Muzicaasaf avidan, Finn Andrews, meaning of life, The Veils, woody allenthebigidearo

A fost o revelatie pentru mine cand am citit parerea lui Woody Allen despre existenta. E o revelatie paradoxala, pentru ca structura rationamentului lui e centrata in jurul ideii ca nu exista nicio structura. Haveil havulim hacoil haveil, desertaciunea desertaciunilor, toate sunt desertaciune.

Would the sun still rise if there’s no one around?, se intreaba Finn Andrews de la The Veils. Ar conta? Ce ar fi circul fara spectatori?

Here comes my favourite clown…realitatea e ca avem niste oameni favoriti care devin my favourite clown, te fac sa te simti mai putin singur si iti dau iluzia unui sens. We’re all broken – that’s how the light gets in, dar pentru cei care s-au jucat vreodata cu un caleidoscop, acel tub plin cu bucatele de sticla colorata si oglinzi, asta va fi o amintire placuta: unii dintre noi sunt beautifully broken, iar piesele se aseaza intr-un puzzle care are sens pentru cineva anume. Cand, in mijlocul haosului, ceva rimeaza, e ca un bec care se aprinde intr-o camera perfect intunecata. Fluturii constiintei incep sa danseze imbatati de lumina halucinanta, apropiindu-se periculos de sticla, lansand umbre adanci pe pereti. Stinge becul si fluturii vor ramane debusolati ca Steaua Polara vaduvita de nord. Ca, vorba lui Damien Rice, a dogless bone.

E o fuga ca dupa un drog al constiintei: un drog al sensului, o iluzie de a avea o structura in oceanul de zgomot. O distragere de care avem nevoie, desi nu e perfecta: nu te zbate, faptul ca nimic nu are sens implica un altul – ca nu exista perfect. Respira. Bucura-te de caleidoscop si imaginile cu care-ti coloreaza viata. Enjoy the ride.

11Nov/16

O Zi de 11

November 11, 2016PersonaleGalatithebigidearo

N-am avut niciodata o memorie prea buna.

In fapt, e doar o memorie selectiva, care pare a retine lucruri exclusiv dupa propria-i preferinta, indiferent de cat imi doresc sa nu-mi scape una sau alta. Uneori, gasesti acei oameni fantastici care, cumva, nu uita. Acum 10 ani si cateva luni, o astfel de persoana speciala a plecat dintre noi, dar, totusi, telefonul a continuat sa sune, mesajul sa ajunga: la multi ani, Victoras! Cam asta a fost textul de pe ecran care aproape ca m-a trezit astazi. Da, azi, 11 noiembrie, cand un discret Sf. Victor se strecoara in calendar.

Zambesti, te imbraci si pleci spre birou. I’m late, I’m always late, late in time and lost in space.

Time shoots on by

08Nov/16

Privind (in) obiectiv

November 8, 2016De zi cu zifoto, fotografie, kooperativa 2.0, Paul Padurariuthebigidearo

Pentru majoritatea oamenilor, o sesiune foto cu intr-un studio inseamna, logic, respectiva persoana in fata aparatului si un fotograf “la butoane”. Pentru mine, obisnuit fiind sa fiu mai degraba omul care priveste prin vizor, decat cel care “face frumos” la poza, o astfel de perspectiva a fost (si este) o iesire in decor din zona de confort; si fix la asta m-am “inhamat”, acceptand invitatia-provocare pe care Paul Padurariu a lansat-o tuturor membrilor Kooperativa 2.0 din Iasi. Asa au ajuns sa apara si primele poze cu mine pe acest blog

Cu cateva minute inainte de ora stabilita am ajuns si eu la studioul lui Paul, unde am dat peste un ciorchine de bloggeri nerabdatori, care abia asteptau (fetele) sau se alintau a perfectiune (baietii) in fata abilitatilor de make-up artist ale Adelinei. Evident, n-a fost foarte dificil sa ma alatur si eu miscarii globale #noilamgasitpePaul. Nici n-a fost prea dificil, deoarece nu l-am avut ghid pe Andrea Bocelli (cu privirea, se vede, stau bine). Ce-i drept, hartile, demo-ul video si afisul mare cat China au fost si ele de folos

Daca unii au povestit despre sentimentele care i-au incercat in fata camerei, eu ma voi limita la a spune ca m-am decis: locul meu e in lumea celor “agresivi” (stiti voi poanta aia cu fotografii: first they frame you, then they shoot you, then they hang you on the wall), iar rolul de model nu mi se potriveste ca o manusa (desi….si manusa de sudura e o manusa, nu! ).

Totusi, trebuie sa va spun ca am aflat direct de la sursa care e adevarata cheie de bolta a fotografiei de eveniment, dincolo de multa munca, exercitiu, investitii, cunoasterea in detaliu a obiceiurilor is momentelor, timp consumat si nopti nedormite (toate necesare, dar nu suficiente). Asa cum intuiam, paradoxal, n-are o legatura directa cu tehnica foto sau cu talentul, ci cu…oamenii. Mai exact, cu abilitatea de a-i face sa se simta in largul lor in momentele cand au printre cele mai mari emotii din viata, in acele zile cand fiecare isi doreste sa “iasa perfect”. Cum ar zice poetul, ca sa scoti perla, intai trebuie sa desfaci scoica. Si, in unele momente, unii oameni pot fi niste scoici ermetic inchise.

Da, unii vor spune ca Paul a beneficiat de o reclama super, orientata direct catre publicul lui tinta si acest lucru nu e deloc neadevarat. Si mai adevarat, insa, e ca a facut o reclama buna pe propria lui munca (adica, scotand abilitatile fotografice la inaintare), lasand pozele si participantii sa vorbeasca, a investit timp (2 zile de fotografie la foc continuu, de dimineata pana noaptea nu sunt usor de dus) si a oferit ceva in schimb fiecaruia dintre participanti (unii vor zice poze, altii vor zice momente). Congrats si multumim!

06Oct/16

C-o fi sau ca n-o fi? Coffee!

October 6, 2016De zi cu ziblogging, bloggosfera, cafea, cafenele, iasi, kooperativa 2.0, timp liberthebigidearo

Stiti reclama aia cu “ficat, ficat?” Ei bine, bloggerii din Kooperativa 2.0, filiala Iasi si-au planiFIKAt sa inspecteze o noua aparitie in peisajul cafenelelor iesene. Cum K-ul a devenit noul C in limbajul generatiilor (prea) tinere, cafeneaua FIKA, aflata la parterul blocului din stanga librariei Junimea, isi prezinta numele ca reprezentand o invitatie pentru: Familie, prieteni & colegi, Idei de share-uit, Kafea buna (sic). Pare K-lumea?

Cum nu am avut aparatul foto la mine, am “imprumutat” o poza de pe timeline-ul celor de la Fika. Am senzatia ca nu se vor supara

Trecand peste ideea de a scrie “cafea” cu litera K, asupra careia nu voi insista, trebuie spus ca nimic nu prea e de alaturarea a doi de K la aceasta cafenea; ba, chiar, din contra: veti gasi cafea din Etiopia si Kenya, prajita si pregatita la mare arta, dulciuri facute dupa retete suedeze, lucru unic in Iasi, totul intr-un decor minimalist si foarte practic, transpunand perfect din punct de vedere vizual stilul suedez. In fapt, Fika e o anagramare a cuvantului Kaffi, varianta nordica pentru neaosa cafea. Fika, in Suedia, e mai mult decat ritualul de a bea o cafea, ci o adevarata lege nescrisa: suedezii cred cu tarie ca 3-4 pauze pentru o cafea buna, insotita de o prajitura cu scortisoara sau ceva similar, fac minuni pentru starea de spirit si productivitate. Cum despre mine circula gluma: “cata cafea poate bea el in 24 de ore? Toata!” si sunt un adept al ideii ca “pauzele lungi si dese sunt cheia marilor succese”, ideea Roxanei si a lui Andrei (tinerii intreprinzatori din spatele acestei cafenele) mi-a mers la suflet.

Fara dubii, espresso-ul dublu a fost remarcabil, iar prajiturile lor sunt deosebite! Mai exista prin meniu cateva sanvisuri, fresh-uri preparate pe loc prin presare la rece, beri artizanale (sau, dat fiind ca-s Zaganu si Nemteana, autoproclamate artizanale) si vinuri de Purcari, iar preturile mi s-au parut foarte competitive pentru locul unde cafeneaua e plasata si calitatea produselor.

Surprinzator pentru mine, am ajuns la reuniunea bloggerilor imediat dupa motorul blogosferei locale, iar aici am numit-o pe Andreea Ignat. Cand a strigat catalogul celor prezenti la intalnire, am constatat ca am fost cativa:

Simona Patras, Constantin Ciobanu, Florina Gabriela Pascariu, Marian Matei, Anda Elena Pintilie, Ioana Stoian, Constantin Ciortan, Alexandra Bohan, Adelina Bohan, Alexandra Ignat, Diana Elena Lupu, Mariana Dorosenco, Alexandru Taradaciuc, Ionuț Teoderașcu, Gabriela Elena Mereuță, Durbaca Ionut Lucian, Paul Padurariu, Andreea Cretu, Bogdan Mihai Alupoaie si, bineinteles, subsemnatul.

Fara dubii, voi reveni la Fika, un loc cu adevarat dragut si cu o eleganta foarte simpla si urbana, singura problema fiind doar sa-i conving pe Roxana si Andrei sa inventeze pentru mine un nou sortiment de cafea: dublul espresso-ul cvintuplu. Evident, voi comanda doua, ambele pentru mine

31Jul/16

Imitation Of Life

July 31, 201611 stories on from the 2nd floor, Older Chestsamintiri, botosani, celsius, cimitir, Imitation of life, Jim Morrison, R.E.M., The Doorsthebigidearo

“Have fun in the graveyard”, imi spuse, mucalit, un prieten, auzind ca-mi voi petrece o zi intr-un cimitir, pentru a-i satisface dorintele putin morbide ale bunicului meu, dornic de a face curat la mormintele familiei.

Promenada cu directie unica – fotografia si comentariul apartin sora-mii

Oricum ar fi, o vizita intr-un astfel de loc te face sa fii un pic meditativ, vazand sirurile parca nesfarsite de pietre funerare, unele spunand povestile unor oameni disparuti dintre noi, altele asteptandu-si, lugubru, oaspetele. Ce preocupare morbida trebuie sa fie a-ti pregati cu constiinciozitate groapa – iar unii o fac cu o abnegatie demna de un diagnostic psihiatric.
Dupa o astfel de vizita, a petrece cateva ore pe o banca din cel mai mare parc al orasului, citind o carte care spune:

Căci toată lumea îi îngroapă pe cei apropiaţi cumva, cu o conştiinţă încărcată. Rapid şi adînc. Si-i pomenesc, ţinîndu-le slujbe şi îngrijindu-le mormintele de parcă nu de moarte s-ar teme ei, ci de cel mort. Să nu se întoarcă. Căci le aduce aminte de ceva. Că şi ei pot muri. Şi se străduiesc cu încăpăţînare să uite asta.

e in sine o fina ironie.Pana la urma, a curata cu indaratnicie o piatra funerara a unui apropiat e, probabil, un mod de a te pune la adapost de propriile angoase, un soi bizar de a apela existente pe care le crezi suspendate in eter. Imitation of life.

Dar nu doar despre cimitir a fost acea zi de vineri, ci si despre revederi si amintiri de tot felul, din diverse momente, unele adanc ingropate sub o patura de intamplari si ani care au trecut. In locul casei batranesti si gradina a carei imensitati n-o puteai cuprinde nici cu alergarea entuziasta a copilului mic a rasarit o vila cat toate zilele. Usor, usor, pe strada uitata intr-un colt de oras au aparut recent si alte case impunatoare, dar buncarul cu gazon tuns militareste indeamna la respect: proprietarul, insusi, e un afacerist de succes, proprietar de magazine, iar importanta lui e marcata si de namila de beton si caramida. Cumva, parca in aer se mai simte, totusi, aerul racoros al casei care existase in acel loc pana cu vreo 10 ani in urma si fiorul unor furtuni urmarite de pe cerdac.

Fotografie facuta de kreeyn.deviantart.com, editata de subsemnatul.

C’mon, c’mon on no one can see you cry, spune melodia si amintiri vechi umbla de-a valma intr-un vartej care te poarta in povesti cu o batrana simpatica si cocosata de vreme, cu viata simpla si asezata, cu zile lungi, de vara, caldura inabusitoare si zeci de lucruri mici de facut pe langa casa, un soi de ergoterapie pe care corporatistii pierduti o redescopera dupa convertiri care fac deliciul ziarelor, cu o pisica lenesa si independenta, cocosi agresivi si caini absurzi, care mananca, de-a valma, mamaliga si visine.

Usa din fata a unei case de demult

Dar calatorului ii sta bine cu drumul, iar primul loc numit acasa e totusi la vreo 130 de kilometri distanta. Va fi o toamna interesanta, spui, apoi apuci pe o sosea care ar fi putut fi mai buna.

Treci de salba de paduri cu nume ciudat, Rai, Buda si Tiganca, pe care le-ai crezut multa vreme ca fiind denumiri inventate pentru amuzamentul copilului plictisit de drum, in timp ce Morrison iti spune, totusi, sa te tii de volan: keep your eyes on the road, your hands upon the wheel si are dreptate, cel putin cand e vorba de mers cu masina. Nu mult dupa, un accident din care patru masini iesisera foarte sifonate te incetineste si-ti aduce aminte sa inchei ziua asa cum o incepusesi, cu multe ore inainte, in acordurile Roadhouse Blues: the future’s uncertain and the end is always near. Let it roll, baby, roll…

15Jul/16

O experienta intima

July 15, 2016All you see, Muzicafoto, james, muzicathebigidearo

In ciuda titlului picant, acest post este despre cum am trait concertul James de la Bucuresti

James a fost atractia principala a evenimentului care i-a avut in deschidere pe romanii de la Omelette si britanici de la Public Service Broadcasting

Despre organizare nu voi spune prea multe: oamenii cu ecusoane cu Lazy Monday n-au nici cea mai mica idee despre nimic, nici macar unde sunt locurile. Din fericire, la un concert James nu ai nevoie nici de locuri si nici de prea multa organizare, iar romanescul “nu-i treaba mea” nu te incurca deloc. Dar na, just saying, probabil organizatorilor nostri de evenimente le vor mai lua cateva zeci de ani pana sa se ridice la inaltimea numelor aduse (vezi si cazul Robbie).

Si intra veteranii din Manchester. Entuziasm, urale. Invarti obiectivul de 50mm si te pregatesti de joaca. Let’s start slow, spune Tim, in timp ce Out To Get You incepe sa-ti insinueze pe sira spinarii disperarea care reiese din fiecare nota. Dansul haotic al solistului te face sa te misti parca purtat de o forta invizibila, pe care n-ai mai simtit-o vreodata. Constati cu surprindere ca e foarte dificil sa canti, pseudo-dansezi si faci poze in acelasi timp.
In trecut, Tim spusese despre Out to Get You: I know someone who runs a psychiatric institution in England, told me this is the inmates favourite song. Si nebunii au gusturi bune, ai zice

Andy e un spectacol in sine

Dupa To My Surprise, una noua, Catapult iti trezeste amintiri despre sinceritate si fotbal, pentru ca I can’t fly, but I can catapult si mai ales pentru ca you’ve seen the best of me and you’ve seen the beast of me so don’t expect me to not be thinking out loud. Cumva, oamenii astia fac exact ce zice melodia: sing what’s on my mind, iar ultimele doua albume (La Petit Mort si Girl At The End Of The World) picteaza povesti pe care le simt aproape. Nu e timp de prea multa analiza, Tim canta din mijlocul tribunei, zadarnicind orice tentativa de asigurare a ordinii: nu ti se intampla prea des sa ai in concert o formatie la care solistul fuge pana in mijlocul publicului pentru a canta o melodie!

Nu e o sesiune de autografe, e doar Tim Booth cantand din mijlocul publicului.

Come Home e ratat de doua ori, sintetizatorul cade la datorie, Tim glumeste spunand ca “that’s why we wrote Getting Away With It All Messed Up” si schimba din mers setlist-ul, cu She’s a Star, in interpretare acustica. Varianta intima, cu Andy Diagram intrand pe final cu un solo de trompeta care te face sa uiti de problemele tehnice si de orice alte probleme care-ti bantuie prin minte. In fine, Come Home e repornit cu succes (cine zicea ca a treia oara e cu noroc?!) si incalzeste bine publicul. After 30 years, I’ve become my fears, I’ve become the kind of man I’ve always hated. Asa o fi? Vom vedea curand

Moving on. O tipa plange in hohote langa tine, prietena ei incearca din rasputeri sa o consoleze, fara succes. Cine stie ce pierdere a rascolit in ea aceasta melodie despre modul bizar in care moartea unei persoane dragi poate fi o experienta, paradoxal, frumoasa. I’m on my way, soon be moving on my way. We all are, adaugi, cu vocea taiata de suferinta consumata langa tine.

Conexiunea pe care o stabileste tipul asta cu publicul te face sa exclami: e un vraci pagan! Probabil, daca si-ar propune, ar putea realiza usor exercitii de hipnoza in masa.

Next stop: Interrogation, o melodie despre ipocrizie si tendinta de a judeca repede si dur oamenii si apoi experiementand exact aceleasi situatii si realizand ca nu esti deloc mai breaz. De fiecare data cand arati cu degetul spre cineva, verifica sa nu ai alte trei degete orientate spre tine. Legaturi si conexiuni de tot felul, intr-o melodie densa, angoasanta.

Seria autoironica continua cu Bitch, iar asta-i probabil singurul context in care e acceptabil sa vezi vreo 1000 de oameni cantand “I’m a bitch, bitch, bitch” si sa nu ti se para ciudat. Bitching about everything e sport national la noi, iar melodia prinde de minune la public. Cumva, oamenii astia la 55+ ani reusesc sa fie de o vioiciune incredibila.

Tim Booth e o aparitie bizara, halucinanta, un individ a carui energie e molipsitoare.

Sit Down are efectul contrariu, lumea se apropie in valuri de scena, paznicii fac fata cu greu entuziasmului general, atatat din plin de Tim care mai are un pic si sare in mijlocul lor. Daca acum se abtine, peste inca 2 melodii repeta baia de public, cantand Surfer’s Song, o melodie despre diversitate si libertate in toate felurile posibile. Nu conteaza ce si cum iubesti, atat timp cat simti ca e corect, iti sugereaza cheliosul britanic. Inainte de asta, Dear John aduce priviri critice sau speriate din partea jumatatilor prezente la concert: daca incepi sa canti cu prea multa pasiune I wrote a song to tell you I’m leaving, afraid to say these words to your face e, probabil, un motiv suficient de ingrijorare

Giganticul Sometimes urmeaza, cu povestea unui Benjamin Franklin fara nume (someone who wanted to be struck by lightning) si fascinantul refren: sometimes, when I look in your eyes I can see your soul. Poti doar sa ghicesti cati din corul ad-hoc care incheie melodia fredonand asta se gandesc la cate o persoana anume…

Ei sunt James, pentru ca James is not a person

Attention iti spune ca we don’t learn from our mistakes, iar baietii se retrag de pe scena in asteptarea bisului….care e cerut cu vehementa, tribuna vibreaza periculos intr-un vacarm total. Dincolo de autosuficienta englezeasca, James par cu adevarat miscati de tratamentul primit din partea unui public pe care nici in patria lor nu-l vad atat de energic.

E cazul sa recunoastem: we’re all Getting Away With It All Messed Up, aceasta melodie pe care ai putea s-o porti cu tine in suflet in fiecare context, din ce in ce mai des. Lucrurile nu-s niciodata simple, albe sau negre, iar singurul leac impotriva disperarii pare a fi rasul, inclusiv cand subiectul din context e propria persoana. Respecta ironii, accepta infrangeri, bucura-te de lucrurile rare si deosebite. Daniel’s saving Grace, canta Tim in timp ce se misca intr-o dezordine imperturbabila, animat de energia transei. Nu stii daca a simti cu adevarat a ta melodia asta e binecuvantare sau blestem, asa ca apesi pe declansatorul aparatului foto, in timp ce iti dai seama ca ambele raspunsuri sunt la fel de adevarate si nu se exclud reciproc.

Tim Booth si al sau dans catartic

Say Something e ultima piesa grea din concert, care se incheie cu Nothing But Love, Andy cu ochelarii in forma de inimioare, impartindu-s timpul intre cantatul la trompeta si backing vocals alaturi de Ron si nelipsita mandolina a lui Adrien Oxaaal. O incheiere fantastica pentru un concert care te face, vorba cantecului, sa shed another skin and strip away all your protection. Unde au fost baietii astia atata timp? Sau, mai exact, unde am fost eu atat timp de i-am descoperit atat de tarziu? Nicio problema, e ok si acum si picteaza experiente de zi cu zi in culori deosebite.

Intr-o seara in care chiar s-a potrivit perfect partea cu do everything you fear, in this there’s power, fear is not to be afraid of am imbinat fotografia de eveniment (care poate fi interesanta!), am ragusit cantand versuri care spun atat de multe, totul in fata unei scene pe care se afla una dintre cele mai aparte formatii din istorie. Not too bad!

Ochelari cu lentile in forma de inimioare, mult rosu si mult entuziasm: poate fi doar Nothing But Love!

01Jul/16

Your Gay Friend

July 1, 2016A Place To Crash, MuzicaGalati, intensive care, muzica, robbie williams, tren, your gay friendthebigidearo

Imi plac mult lecturile care fie dezvolta niste indei interesante de la un eveniment cotidian, care e folosit ca portal pentru introspectie, fie care incep cu acele idei si incheie cu o intamplare amuzanta. Ceva de genul asta incerc si eu mai jos.

Foto preluata de aici

Hey hey here comes no one
Another friend to have a go on
And she asks me do I miss her when she’s gone?
And I reply “As much as I miss anyone”

Asa isi incepe Robbie Williams melodia Your Gay Friend, de pe albumul Intensive Care, compus impreuna cu Steven Duffy (atat de mult imi place incat una dintre sectiunile blogului se numeste A Place To Crash, la fel ca una dintre melodiile faine). Mai tot albumul e un fel de getting away with it all messed up legat in principal de relatii, dar nu numai. Jovial, autoironic (Oh Lord, make me pure…but not yet), realist (She’d said she’d leave him for me, I said that wasn’t wise. You can’t lie to a liar because of all the lies) si deschis (hate the sin, not the sinner), iti pune in ochi faptul ca lucrurile sunt mereu mult mai complicate in dinamicile interpersonale.

Prin 2006, cand am descoperit albumul, mi-a atras atentia, mai presus de toate, Your Gay Friend. In ciuda refrenului, nimic nu e gay in povestea unui tip aflat intr-o relatie complicata cu o tipa, aflata la randu-i intr-o relatie (probabil mai stabila, docila si liniara).

Hey Lord forgive us if we’re wrong
And make sure that he never hears this song

Desi nu-i genul de melodie (sau album) cu cine stie ce introspectii metafizice si nici nu-i un subiect care sa aduca aminte de cine stie ce situatii particulare, versurile respira din plin rautatea joviala pe care o stiu atat de bine si de ocazionala tensiune. Rezultatul e un mix dulce-acrisor care incearca sa umple acel “the space between us” despre care Robbie canta cu atat aplomb.

Cu ritmul ei vioi si saltaret (de-a dreptul gay, pentru ca gay inseamna, de fapt…vesel), e greu sa nu te apuce si fredonatul, ba uneori sa te surprinzi cantand cu pasiune atunci cand asculti piesa.

Imaginati-va, insa, cat de complicata poate deveni situatia atunci cand te afli intr-un compartiment de tren, impreuna cu vreo 4-5 persoane pe care nu le cunosti, asculti piesa in casti, cu ochii inchisi si canti fara sa-ti dai seama cu o voce suficient de puternica:

Jump into my bed
Pretend the world is dead
And always in my head
Is a face between us

And I’ll be your gay friend
‘Cause your marriage never ends
Till we fuck and fight again
There’s a space between us

….apoi deschizi ochii si “admiri” privirile colegilor de calatorie: un buchet multicolor de reactii, intre care se putea citi albastrul socului, verdele dezgustului, un gri plin de stupoare si acea privire roz-compatimitoare de “saracu’ “. Probabil buchetul era asortat din plin cu un rosu…provenit de la momentul in care iti dai seama ca tocmai le-ai cantat o melodie foarte interpretabila si destul de personala unor persoane care tocmai si-au facut o parere pestrita despre tine.

Ei bine, asta mi s-a intamplat in acceleratul Iasi-Galati, undeva in urma cu vreo 10 anisori…

25Jun/16

Ce putem invata de la…pisici?

June 25, 2016De zi cu ziangajare, interviu, pisica, pisicithebigidearo

Poza de acum 6 ani. Blana s-a innegrit, ochii au ramas la fel

In urma cu cateva luni am folosit intrebarea de mai sus intr-un interviu de recrutare cu o persoana despre care citisem in prealabil ca are o pasiune pentru micile blanoase. Intrebarea a intrat de atunci in folclorul corporatist, probabil la categoria “managerii spun lucruri trasnite”, dar e mereu interesant sa provoci omul sa se gandeasca la lucruri la care poate nu s-a gandit pana atunci…si sa vezi daca poate. Partial, intrebarea isi are radacinile in ideea ca un om inteligent va invata din greselile (sau experienta de viata) a celorlalti, iar prostul, nici din greselile proprii.

Si totusi, ce putem invata de la pisici?

Cel mai evident raspuns e si cel pe care l-am primit (daca nu ma inseala memoria): cum ca uneori a fi placut si a sti cum sa obtii lucruri iti poate aduce succesul. Speram, cumva, la mai filosoficul raspuns: “in viata, putine lucruri sunt total albe sau total negre, iar un grad de flexibilitate a coloanei vertebrale te poate salva de loviturile pe care viata ti le arunca”. Cu alte cuvinte, fara sa iti pierzi busola sau sa renunti la principii, cu putina adaptare si stiind incotro trebuie sa mergi si cum trebuie sa aterizezi, in multe situatii poti fi ca o maţă care care din copac, se roteste in aer si aterizeaza cu siguranta si daune minime pe pamant.

Pisicile sunt si extraordinar de curioase: se zice ca tocmai de la asta li se trage de obicei sfarsitul, dar cum vad arhisuficienta prostie si ignoranta, parca mi-as dori mai mult niste oameni ca pisicile, din punctul asta de vedere. Benjamin Franklin a inventat paratrasnetul dupa ce a experimentat destul de mult zburand zmee in furtuna. Era mai putin riscant pentru el sa stea pe canapea cu un pahar de whisky in mana si sa se uite la Abces (sic!) Direct? Evident Din fericire, emisiunea respectiva nu exista pe atunci, asa ca nenea Ben a devenit inventator, iar dupa ani si ani Tim Booth a scris versul care spune “On a flat roof, there’s a boy leaning against the wall of rain/Aerial held high, calling come on thunder, come on thunder”.

O alta parte interesanta, la care m-am gandit doar recent, e ceva ce mi s-a spus in urma cu multi ani: nimic din ce ignori nu dispare. Ei bine, ati incercat vreodata sa ignorati o pisica? In limbajul pisicesc, asta pare sa insemne interes maxim (similar, privitul direct in ochi, fara sa clipesti, e considerat agresiv de catre pisici), iar aproape mereu te vei trezi cu blanoasa mladiindu-se pe langa picioarele tale. Cam asa e si cu majoritatea lucrurilor de zi cu zi, atunci cand le ignori cu gratie, doar ca alea tind sa te loveasca peste cap.

Privind lumea de sus….oamenii urca munti pentru a privi universul din alte unghiuri si a cuprinde cu privirea mai mult decat pot de obicei. Pisicile fac acelasi lucru in universul lor, atunci cand se urca…pe dulap

Nu in ultimul rand, pisicile, zice-se, sunt independente. Eu cred ca nu sunt independente, in sensul de nu au nevoie de nimeni in jur, ci doar ca au nevoie si de spatiu si timp pentru ele si nici nu se obosesc sa para mereu entuziasmate cand te vad. Uneori e ok sa fii tu cu tine, de ce ai astepta altceva de la un animal?

La fel ca si cu cainii, mi-ar fi frica de cineva care sa dea mereu din coada la mine, mai ales daca in urma cu 5 minute ii dadusem cu piciorul. Pana la urma, nu poti sa te astepti mereu la entuziasm unilateral, iar in situatia respectiva, zau ca nu stiu cine e mai ipocrit: omul sau cainele

Privacy Overview

Strictly Necessary Cookies

Cookie Policy