Celor sunt suficient de putin ipocriti pentru a-si recunoaste micile ipocrizii, cat si celor pentru care intelepciunea populara (interesant oximoron!) a inventat expresia “a fi mai catolic decat Papa”, le voi spune o poveste. Ea se adreseaza judecatorilor din noi, intransigentilor aruncatori de noroi fara de oglinda.

Goff et all (2008) au realizat un experiment care, popularizat suficient, sigur ar pune noduri in gat multora. Participantilor la un studiu (albi si negri, deopotriva) li s-au prezentat subliminal fie poze cu albi, fie poze cu negri, fie poze neclare, in care rasa individului nu putea fi recunoscuta. Subiectilor li s-a prezentat aceasta parte a studiului ca fiind un “test de atentie vizuala”, ei nefiind constienti de aparitia acestor poze. Ulterior, acestia au fost rugati sa identifice subiectul unui diapozitiv la inceput neclar, dar a carui claritate crestea treptat, cadru cu cadru. O parte dintre ei au urmarit diapozitive cu diverse animale (la inceput, total incetosate, apoi din ce in ce mai clare), iar restul, in mod similar, diapozitive cu maimute.

In prima situatie, numarul de cadre necesar pentru a recunoaste animalele a fost sensibil egal in toate cazurile, indiferent de stimulul subliminal initial. O spectaculoasa rasturnare s-a observat in cealalta situatie experimentala, cand subiectii care fusesera stimulati subliminal cu chipuri de negri au recunoscut faptul ca diapozitivul prezenta o maimuta cu mult mai repede decat cei expusi subliminal la fete de rasa incerta (aproximativ 20 de cadre, fata de 23). Similar, cei stimulati subliminal cu fete de albi au avut nevoie de mult mai multe cadre pentru a recunoaste subiectul prezentarii (26 de cadre, cu 6 mai multe, deci cu peste 25% mai multe decat in cazul celor stimulati subliminal cu poze cu oameni de culoare). Si mai interesant, acelasi efect a fost observat, indiferent de culoarea pielii subiectului.

Rezultatele studiului l-au adus pe Goff (ironia sortii, el insusi fiind un cercetator de culoare)  in pragul lesinului, iar pe mine m-au condus la convingerea ca nu e deloc tarziu pentru a considera ipocrizia o trasatura de caracter. De ce? Pentru ca sunt convins ca rezultatele s-ar pastra daca ancheta s-ar desfasura cu subiecti din cadrul asociatiilor care militeaza pentru egalitatea intre rase. O astfel de perspectiva ne-ar impaca si cu noi insine, deoarece aceste trasaturi au o repartitie gaussiana in populatie, deci am putea discuta despre foarte putine persoane aproape deloc ipocrite, respectiv ipocrite din cale-afara, ceea ce ne-ar plasa pe noi, astia, in calda anonimitate a mediei. Aceeasi perspectiva ne-ar mai scuza derapajele, identificand o ipocrizie functionala, care (sunt convins ca) ne modereaza interactiunile si una disfunctionala, la extremele clopotului statistic – adica acei oameni despre care ne exprimam in termeni de “prost de sincer”, respectiv “ipocritul dracu`”.

Colac peste pupaza, le-am putea desena coronite de sfinti colegilor psihologi care si-ar folosi ipocrizia (pe care unii o numesc, ipocrit, empatie, transpunere simpatetica) in sensul intelegerii si integrarii in universul clientului, dar si pentru a se detasa de problemele acestuia in momentul in care individul paraseste cabinetul. Si pe buna dreptate, niciunul dintre noi n-ar putea rezista prea mult ducand pe umeri si poverile altora.

Stim cu totii ca prea putine lucruri sunt complet albe sau complet negre, iar o minte luminata a zis candva ca adevarul pur si simplu este rareori pur si niciodata simplu. Poate ca, inainte sa meditam asupra motivelor care fac ca acest citat sa mereu actual, ar fi bine sa privim in noi. Am vedea ca ipocrizia modeleaza griurile si impaca intransigenta cu pacatele noastre.

Pentru cei interesati, puteti cita studiul de aici, sau citi articolul complet de aici.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.