They’ll want their money back…

Text scris (sau, mai degraba, inceput, in urma cu fix o saptamana). Mai bine mai tarziu decat niciodata, spune un cliseu.

…iar versul urmator din destul de celebra Hold Me, Thrill Me, Kiss Me, Kill Me duce direct la gluma atat de potrivita anului in care am trecut. Da, stiti voi, e atat de veche ca nici nu merita repetata.

Pentru prima data dupa multa vreme, intr-un an parca in mod special haotic, ceea ce se numeste in mod obisnuit o zi “a mea” m-a prins intre hotarele tarii. Departe de avalansa de urari de “la multi ani” trase la indigo pe care ti-o ofera Facebook-ul (pe care l-am dezactivat in urma cu cateva luni). Lucrand, la fel ca in mai oricare zi de vineri. Un moment in care, printre picaturi, sa te bucuri de momente frumoase, urari sincere si, mai presus de toate, un profund abandon al nevoii de a te simti cumva special fie si pentru o zi in an si doar a te simti. Special. Absolut neimportant. O farama de praf intr-o clepsidra care curge spre nicaieri. Absurditatea ideii de a avea o zi a ta iti pune un zambet pe fata.

Smochine proaspete, in Iasi

Mergi pe sub felinarele aprinse si raceala aerului de inceput de septembrie iti aduce zvon de seri linistite pe taram grecesc. Deodata, te tintuieste un miros atat de familiar, ca fiorul reamintirii iti blocheaza respiratia. Ridici capul, stiind ce vei gasi. Sperand ca, acolo, va fi ceva pentru tine. Doua smochine par suficient de coapte si le culegi, intinzandu-te peste gard. Strivite molcom de cerul gurii, cu semintele mici fugind printre dinti, niste fructe gasite aiurea intr-un arbust fortuit descriu un arc peste timp. E ziua ta, cu gust de smochine proaspete. Te bucuri de moment si mergi spre casa.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.