…for some small change

O mana invizibila parca te tine locului astazi, iar maine e mereu terenul unei himere ce ia forma reusitei. Cu totii ne intrebam: douazeci de ani mai tarziu, unde vom fi? Care din imaginile pe care le proiectam despre noi se vor adeveri si care va fi realitatea care, asemeni celei de azi pe care n-o intrezaream acum zece ani, ne va lua prin surprindere?

Do tell how it all ends
Where the road forks and where the road bends

The Veils – The Pearl

Imagine de pe acoperisul Metropol Parasol Sevilla


We were fated to pretend“, spune o voce melodioasa in boxe, in timp ce mintea aluneca spre o crunta realizare: o viata traita “la alibi” e, din multe motive, o viata netraita. Indiferent de scuzele pe care ti le spui, in insiruirea aparent nesfarsita de azi si maine, succesul, riscul, bucuriile si dezamagirile de maine cad sub semnul unui “poate” care, asemeni lui “incerc”, nu comunica decat certitudinea unei posibilitati sau, altfel zis, incertitudinea unei realizari.

Sunt satul pana peste cap de a fi cum trebuie” sa fii, te plangi adesea, totodata ascunzandu-te la adapostul lui “ce-o sa zica lumea” si a unei prea generale frici de ridicol. Ascunsa, asemenea unui carnetel cu ganduri intime care nu trebuie citit, zace admiratia pentru un batran un pic sarit de pe fix si curajul acestuia de a-si fi trait viata pana in pragul ultimei clipe asa cum a simtit. Asumandu-si consecintele. Intelegand, pe cat se poate, erorile. Trecand peste. Intelepciunea din spatele unei infumurari, a unei bolnavicioase obisnuinte de a fi “dom’ director” si a muri de admiratie femeile vremii pentru sarmul unui fost biet copil de tara. Admiratia ta, ascunsa in spatele dezavuarii comportamentelor lui. Un om care a facut chestii, neobosit, cu arcurile unei credinte oarbe in taria proprie si alegerile lui.

De partea cealalta, e maine. Taramul in care lucrurile neintamplate azi vor fi aievea. Tinutul lui “poate”.


“De doi bani speranta” spune o vorba romaneasca, amintind a negot: vanzarea unei actiuni de azi pentru pielea proverbialului urs dintr-o padure fermecata unde dorintele se indeplinesc. Ursul, zice-se, e mereu pacalit de o vulpe numita viata, care ii scoate in cale neasteptate oprelisti. Pana la o opreliste neasteptata, finala. Un ac pentru un cojoc din blana de urs. Trecand pe langa o oglinda, iti surprinzi zambetul ironic. Ridici din spranceana. “Ac pentru cojoc, zici?” Stai sa ma uit in buletin, poate numele imi suna a zeflemea.

Nu accepta cei doi bani. Zece ani mai tarziu, privind in urma, iti vor parea maruntis.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.