Same Old Fears

Muzica lui are o emotie aparte, care ti se cuibareste in suflet. Finn Andrews e amareala abia sesizabila pe care ti-o lasa in gura o pastila pe care o crezi dulce. Din spatele unor acorduri simple razbate un soi de disperare cotidiana pe care o simti in tine in rarele momente cand totul in jur tace. Originalul vocalist al The Veils pare a fi inteles una dintre fricile noului mileniu – frica de a nu conta. Si fugim, tipam, conducem mai repede, claxonam mai tare, ne adunam in baruri si cantam pana ne dispare vocea si aburii vinului fiert ne gonesc intr-un somn fara vise. Facem teatru, sporturi, dansam si ne inconjuram cu lucruri diverse si oameni pestriti si nu privim in urma, spre dâra lasata. Ne e frica sa nu aflam ca, poate, dara nu e acolo, poate se va sterge curand. Ne luam picioarele la spinare si inchidem repede boxele cand vreunul venit din capatul hartii se aseaza pe chitara sau langa pian, dupa caz si ne canta simplu si direct un soi de liniste tipatoare.
De mii de ani, oamenii au fost obsedati de dâre. Au croit carari prin paduri sau drumuri marete, au urcat si apoi au coborat muntii tocmai pentru a-si vedea pasii sau urmele de skiuri ramase in zapada. Paradoxul e ca, desi suntem tot mai multi si ne putem exprima in moduri mai diverse, ne temem de ecou si de respingere mai mult decat oricand. Avem sansele de a iesi in evidenta pe care le are o planta de a se face remarcata intr-un lan nesfarsit.
Un amic spunea deunazi ca, dac-ar fi nemuritor, si-ar dori sa citeasca toate cartile din lume, insa tot el a realizat ca asta e o utopie mai mare decat nemurirea insesi. Am avut un soi de revelatie atunci: daca toata lumea scrie, cine mai citeste?
Copil fiind, alergam cat e ziua de lunga prin curtea matusii de la Botosani (fie-i tarana usoara!), gasindu-mi diverse ascunzatori. Intre ele, cea mai strasnica era in capatul gradinii, in păpușoiul ce crestea cat gardul. Mereu m-am gandit, privind dintre fire, cand voi ajunge suficient de inalt incat “sa ma vad” din porumb. Cand am crescut suficient am realizat ca lanul e mult mai mare, iar sansele de a “ne vedea” din el sunt inca mult mai mici.
Pana la urma, asta e – teama ca nu vom fi observati vreodata..din porumb!

P.S. Nu, nu sunt in niciun caz atat de depresiv precum post-ul….dar, think about it, cati nu v-ati temut recent de liniste?
Intre timp, rafinez un soi de concept interdisciplinar garnisit din plin cu psihologie naiva si etologie de la Lorenz citire care sa explice mai bine Teoria Managementului Terorii…ii zic pompos: teoria sinelui nihilofob!…dar va mai povestesc eu despre asta

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *