O zi frumoasa

Se dedica lui Renato

Azi a fost o zi excelenta. Mi-am propus sa pun pe “foaie” doar finalul ei, pentru mine si pentru unul dintre aceia pentru care as face orice.

Am plecat de la gara cu The Ground Beneath Her Feet sunandu-mi in minte si, pentru un moment, am regasit o parte din mine pe care n-o mai vazusem de la inceputul verii. Mi-am adus aminte cat de mult am crescut, ce frumos e Stefanul noaptea, nepopulat, cand poti fi doar Tu cu Tine si cu Gandurile Tale. Am reconstientizat ca am invatat ca am timp pentru orice, am invatat sa nu mai trec pe langa si sa ma mint ca nu vad sau ca “lucrurile stau altfel”, ca pot si ca trebuie sa zambesc pentru ca unora le face mult bine. Then, it happened! Treceam prin fata Mitropoliei (mereu am tendinta de a-i zice Catedrala) si am revazut cele doua babute (probabil le stiti, aia care vorbeste singura si tovarasa ei de suferinta) cand am realizat ca aia e singura parte de drum care ma intristeaza, ca acei oameni merita o soarta mai buna. Imi fac obisnuita cruce (pentru cei care n-au realizat, nu e deloc fanfaronada, never was) si ma gandesc ca de acolo unde e poate le va ajuta cumva cand aud o soapta incerta “dati si mie-un ban” (poate ca nici n-a fost rostita) si ma opresc ca trasnit. Ma scobesc prin buzunare si-i las cele cateva mii. “Dumnezeu sa te ajute”…”Dumnezeu sa va ajute si pe dumneavoastra” soptesc gatuit, parca strivit de moment…moment in care aud soneria telefonului sunand….nu ma asteptam, dar intuisem cine l-a scris. Continutul nu conteaza, probabil a fost 1% obligatie si 1% plictiseala. Restul a fost doar Frumos, Sincer si Bun. Si am zambit. “Acasa”….nu prea aveam cum sa-i spun ca “acasa” a inceput sa moara inca de anul trecut, cand am aflat ca are cancer “there’s no way back”, ca “acasa” a plecat odata cu ea spre un loc mai bun, intr-o zi de 3 septembrie? Ii multumesc pentru toate cate mi-a lasat…si nici eu n-am uitat-o…never will.

Coincidenta sau nu, ansamblul s-a simtit din plin si mi-am impus sa-l scriu si sa-l descriu cat mai fidel cu putinta. Senzatia a fost – WOW – incredibila, superioara, parca nepamanteasca.

Prezenta se dedica lui Renato, unul dintre acei putini oameni care m-au vazut asa cum sunt eu. Condoleante, prietene, era oarecum normal sa ajungem de la batai cu pietre si colinde latrate in duet (mai tii minte cand am mers “cu capra” din usa in usa, in ajun de revelion?) la momente in care sa trebuiasca sa ne sustinem unul pe altul. Imi doresc din toata inima ca asa cum am vazut si simtit amandoi Disperarea, Suferinta, cum ne-am vazut unul pe altul plangand si izbucnind, asa sa gasim si ceea ce visam. Eu inca cred ca exista….Binele…Tot, fara rate si fara umbre.

If letting go is growing up, then I don’t want to grow up. Letting go is more like growing old to me.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.